Când eram eu mai mic...

Când eram mai mic am invăţat să joc table. Nu aveam o placă adevărată de jucat, nici măcar zaruri nu aveam. Am decis să îmi fac propriul joc de table. Era o idee înţeleaptă, e bucată de carton mare pictată cu alb şi negru, nişte nasturi albi, nişte nasturi negrii şi două zaruri şlefuite din cretă. Mai târziu făcuseră alţii asta pentru mine. Cartonul s-a transformat într-un NEW FORM în visual C, nasturii sunt rezultatul programării orientate pe obiecte iar zarurile sunt un algoritm clasic de randomize cu perechi de cifre de la 1 la 6. Ideea jocului a rămas tot timpul aceeaşi.
Îmi plăcea foarte mult footbalul aşa că am decis că am nevoie de un joc de footbal. Îi furasem mamei un culpător (placa pe care taie în bucătărie alimentele înainte de a le prepara) şi îl acoperisem cu o pânză verde tăiată tot dintr-o rochie veche de-a ei. Cumparasem cu greu nişte pioneze mari, aveam două palete de îngheţată şi dintr-un rulment vechi am scos bilele şi le foloseam pe post de minge. Mai târziu făcuseră alţii asta pentru mine, doar că tabla era un adevărat gazon virtual, jucătorii aveau chip şi raiting cu steluţe, echipele puteau să facă transferuri. Şi acum şi atunci eu deţineam puterea jocului.
Când eram mai mici descoperisem că folosind două cutii de margarină legată între ele cu un fir lung de aţă poţi comunica la o distanţă foarte mare fără să urlii. Foloseam chestia asta pentru a vorbi cu vecinul de etaj, fiecare având cutia lui legată la geam. Aveam nevoie de un semn că celălalt ne apelează şi ataşasem în paralel doi clopoţei cu care ne anunţam. Acum vorbesc cu el pe messenger. De regulă ne vedem online. Când e pe invisible sau pe offline îi dau buzz.Dacă nu răspunde la buzz îl sun pe telefonul lui mobil. Uneori nu îmi poate răspunde la telefon pentru că e conectat la skype de pe el. În fiecare din cele două situaţii reuşeam să comunicăm.
Când eram mai mic şi vroiam pizza o rugam pe maicămea să facă. Uneori nu avea chef. Făceam tot ce puteam să vadă cât sunt de cuminte. Acum când vreau o pizza dau un telefon. Dacă mi-e foame rău primesc si ciorbă. În ambele cazuri primeam pizza.
Când aveam musafiri maicămea îndrăgea să le arate poze cu mine mic. Avea câteva aruncate într-un album vechi, altele într-o cutie. Erau poze clasice de hârtie, poze pe care le aveau făcute toţi copii de vârsta mea. Poza din prima zi de şcoală, poza cu clasă la premiere pe clasa 1, clasa 2, clasa 3. Rar o poză la serbare, câteva poze din excursiile cu clasa. Nu prea scriam nimic pe poze, ştiam fiecare poză ce reprezintă şi când a fost făcute. Erau vreo 10 de toate. Acum maicămea poate să le arate albumul de pe facebook. Va dura mult mai puţin pentru că deja le ştiu, le văzuseră demult dăduseră şi like. Fiecare album are nume, fiecare poză are descriere. E bine să ştiu unde a fost făcută deparcă atunci când voi şterge contul voi salva pozele. În fiecare din poze zâmbeam urât.
Când eram mai mic jucam în faţa blocului declar război. Ne desenam un cerc, îl împărţeam în felii ca pe o portocală, luam o minge, ne declaram război şi ne cuceream părţi din teritoriu. La final câştiga cel care avea tot cercul. Acum jucăm conquistador. Regulile sunt aceleaşi, în loc de mişcarea şi aruncatul mingii sunt nişte întrebări de “cultură generală”. Cu cât de joci mai mult cu atât ai cultura generală mai bogată, e imposibil să nu ştii pe de rost aceleaşi întrebări repetate la nesfârşit. Când eram mai mici învăţam tot alte nume de ţări.
Când eram mai mic maicămea tot timpul mă certa că încerc să cânt. Ea mi-a explicat că oamenii care nu au voce sunt afoni. Acum nu mai are nimic cu vocea mea, mă ceartă doar că dau sistemul 5.1 Hifi prea tare.
Tatăl unei prietene avea o Dacia spor. Nu mulţi dintre voi ştiu că a existat aşa o maşină, nu foarte mulţi din cei care ştiu au văzut una. Pentru mine era una din singurele maşini cu care umblam. Acum dacă e să fie sport nu are cum să fie decie. Defapt dacă e să fie maşină să nu fie Dacie.
Când eram mai mici seara ne jucam în familie, ne uitam la un film, povesteam. Nici una din seri nu era plictisitoare, toate îmi amintesc că erau foarte antrenante. Până şi filmul de noapte de pe TVR îl vedeam toţi. La părţile în care cei doi se sărutau noi copii ne puneam mâna la ochi că nu era voie să vedem. Noi tot vedeam. Când nu aveam curent că aşa era atunci sistemul ne jucam baba oarbă pe întuneric dar tot râdeam.
Acum ? Acum mă zbat prin casă de nebun că nu am net de ieri. Dau telefoane la RDS (asta ca să îi fac de ruşine), mă frământ, ma mişc şi nu îmi găsesc starea.
Ne place să credem că am avansat mult, avem o tehnlogie foarte bună, avem comunicare, avem modalităţi de a interacţiona. Oare sufleteşte cât am avansat? Sau devansat ?!