Într-o iarnă tu m-ai învăţat să te muşc de bărbie

    M-am trezit dimineaţa asta cu o iarnă mare în suflet. Am căutat prin bucătărie, prin casă, oriunde un lucru care să îmi limpezească gândurile. Nu am găsit nici măcar un şerveţel străin aruncat în scârbă pe lângă coşul de gunoi, nu am găsit un cuţit uitat pe masă nici măcar o sticlă goală de suc în cămară. E clar, e din nou iarnă. Poate că nu ninge afară, poate că nu ninge în trăirile mele, poate că nu are cine să aşterne straturi de zăpadă peste pieptul meu tremurat şi apoi tot ea să sufle până fiecare fulg se transformă din nou în zăpadă, poate că deaia e şi iarnă.
     Am avut ierni în care stăteam doi cu ochii mici şi nasurile lipite şi vorbeam prostii, ne uitam la copii care nu simţeau frigul şi nici apa ce le inunda păpucii vechi şi nici unul nu zicea nimic dar parcă ne gândeam amândoi că aşa ne-am putea uita la un alt copil, un copil al nostru. Dar nu, nu ne uităm, cum să ne uităm când la noi acum e iarnă ? E o iarnă la fel de rece afară, mult mai rece în interior, acu nu mai privesc cu nasul mic lipit de geam jos la copii, îmi privesc nările lipite pe sticla de termopan, singur, şi nările sunt aşa de mari încât mirosul vinului fiert ajunge direct la ele.
     Nu îmi place deloc, dar deloc deloc iarna, un singur lucru mă mai lasă să sper. Ştiu sigur că după fiecare iarnă vine o primăvară la fel de sigur cum ştiu că pe cer după soare vine întotdeauna luna, iar atunci când uită să vină, rar ce-i drept ştiu că stă supărată între nori dar de pe cer tot nu pleacă.
     În perioada în care nu aveam griji, nu ştiam că nările mele pot respira simultan cu nările ei, aveam alte preocupări iarna. Decând ai trecut tu ca un uragan prin viaţa mea şi ai demolat tot ce s-a construit în ea, am uitat ce gust are zăpada. Înainte nu era iarnă să nu muşc cu sete din zăpadă. Apoi au fost ierni când muşcam cu sete din tine. Îţi mai aminteşti că tu m-ai învăţat să te muşc de bărbie ? Eu nu ştiam că eram prea tânăr sau poate pentru că eram învăţat cu zăpada, ori ea nu era ea aşa caldă ca tine. Eram învăţat să cad cu sania fără să mă doară în mormanele mari de nea, dar tu m-ai învăţat şi altceva. De la tine am învăţat să cad mult mai de sus. De la tine am aflat că o asemenea căzătură te poate schimba definitiv, că din zmeu te poate transforma în fluture, că din om te poate transforma în umbră. Îţi aminteşti când erai tu Cenuşăreasa mea ? Fata aia care îşi pierduse pantoful şi eu îl căutam de nebun în locul în care ne băteam de ceva minute ca doi copii ? Îţi aminteşti cum m-ai muşcat de buza de sus atât de tare încât timp de o săptămână a trebuit să îmi mint prietenii că am avut herpes şi l-am muşcat să scap de el ? Nu, normal că nu ai cum să îţi aminteşti, doar e iarnă.
    Când eram mic iarna alunecam pe sanie. Uneori îmi era teamă, alteori bravam dar mereu alunecam şi mă puteam întoarce în vârful pantei pentru a începe din nou, ştergând greşeala ultimei coborâri. Tu m-ai învăţat să alunec prin timp, fără posibilitatea întoarcerii la începutul pantei, tu mi-ai arătat că nu sunt dâmburi că nu am să mă lovesc. Al naibii treabă ai uitat să îmi spui că la final nu vei fi tot tu să mă opreşti.  Am dat rău cu capul de timp, mi-am revenit şi parcă ceva era schimbat. Dacă iniţial ne completam reciproc unul cu altul eu şi timpul, acum eu eram mult mai matur.
    Până şi nenorocitul ăla de vin pe care mi-l fierbeai tu cu scorţişoară avea un alt gust. Fierb vin din acelaşi butoi dar nu e tot aşa. Niciodată nu mi-ai spus câtă scorţişoară pui. E drept că prea mult nu m-a interesat. Cum poate pe un om să  intereseze prea mult cărui fapt se datorează că un lucru e bun ? Omul în egoismul nativ se bucură, se foloseşte şi pune prea puţine întrebări cu referire la treaba asta. Acum aş vrea şi eu să ştiu de ce ne mergea aşa de bine. Dar uite că e iarnă şi iarna asta tu nu mai ai chef de prostii.