Cât de prost să fii să pierzi două trenuri într-o singură noapte ?!

    Dacă vă macină întrebarea asta şi nu aveţi răspuns întrebaţi-mă pe mine. Eu sunt cel care a reuşit minunea. Acum vreo jumătate de an, veneam ca tot omul sărac şi fără minte cu trenul. Am fost plecat prin zona Aradului, mi-am rezolvat treburile peacolo şi am zis să mă întorc spre casă.
    Toată păţania avea să înceapă pe la ora 11 seara. Prietenii care m-au condus la tren, s-au asigurat că mi-am cumpărat biletul, ne-am luat rămas bun, seară fiind au mers spre casă, eu am rămas să îmi aştept trenul.  Singura posibilitate de a ajunge din Arad spre Bistriţa era să iau două trenuri. Altfel nu se putea. Practic urma să schimb un tren prin Beclean. Pentru asta trebuia să mă scol fix la ora 5 dimineaţa, să sar în celălalt şi să aştept să ajung în minunăţia mea de pat, pardon oraş : Bistriţa.
    Conştient fiind stăteam pe peron cu o pungă mare de cipsuri în mână, rodeam pendulând capul 90 de grade stânga, 180 dreapta, repetam sistematic mişcarea până la noi ordine, de sus de la bază. Tot povestea o tipă că la linia la care aşteptam eu urma să vină nu ştiu ce tren, că va pleca în câteva minute spre nu ştiu ce localitate. Ea trebuia să fie şefa de la baza de sus.  Localitatea în care pleca trenul se numea Simeria. Lângă mine nişte oameni se agitau, urcau în trombă, căutau vagoane, se aşezau strategic. Eu mă uitam la ei, mă uitam la ceas, mai erau 3 minute şi aşteptam cu nerăbdare să plece odată trenul ăsta ca să poată să vină al meu. Întreb un tip care bătea cu un ciocan în şine şi în părţile de suspensie a trenului dacă merge la Bistriţa respectivul colos. Mi-a spus mândru de el : " Nu domnule la Simeria. La Bistriţa altu merge." Nu m-am urcat sigur de ce făceam şi am continuat să privesc la ceas şi la tren. Am realizat că trenul a plecat fix la 11 şi 3 minute cum scria şi pe bilet. Abia după ce am început să nu îi mai văd ultimul vagon am înţeles ce am făcut.
    Agitat, nervos, deprimat aproape beat fiind de nervi fără să consum nici un strop de alcool am fugit la tipa care îmi dăduse biletul. Deja nu mai era vina mea, era vina tuturor care îmi apăreau  în faţă. Era vina tipei de la buda în care m-am uşurat că poate de îmi încasa mai repede acel amărât de leu aş fi stat mai mult pe peron si poate aş fi realizat că e trenul meu. Era vina tipei de la bilete că nu mi-a atras atenţia că deaia schimb trenul în Beclean că nu pleacă direct în Bistriţa. Doar vina mea nu era.
   Ajung disperat la tipă, îi spun păţania. Mă priveşte amuzată şi zice lasă că rezolvăm. Îmi găseşte un tren la o oră distanţă. Ăsta trebuia schimbat undeva pe lângă Alba Iulia la 3 dimineaţa. Plătesc o diferenţă aproape cât un bilet întreg şi mă uit din nou la ceas. Mai aveam de aşteptat circa 40 de minute. Iau de la un chioş deschis non stop cipsuri, cornuri cu ciocolată, tot ce se poate cumpăra pentru o noapte albă.
   După ce am aşteptat tot acest timp pendulând capul în acelaşi sens timp de minute în şir, apare trenul. De data asta nu îl mai pierd, urc direct în el, îmi găsesc şi vagonul, şi locul fix ca pe bilet. Mândru de mine mă aşez, îmi scot chestiile ce aveau să îmi ţină companie până dimineaţa şi zâmbesc mândru de mine. Rod cipsuri ascult muzică la căşti, analizez fiecare om din compartiment. În faţa mea, ca defiecare dată când merg cu trenul, stă o tipă, o bomboană de tipă, şi vrea nu vrea trebuie să mai stea ore bune acolo. Mereu mereu o privesc insistent, că e ea sau că  e o alta, încercând să o fac să se simtă stânjenită. Nici o şansă, ea mă ignoră total. În capul meu se fac tot felul de scenarii, de posibile idile, de făcute şi nefăcute de zise şi nezise.  Eu în euforia creată, în liniştea internă care m-a copleşit am adormit ca un prunc. Nu mi-a cerut nimeni biletul văzându-mă că dorm (îmi spune mai târziu o doamnă trasă la răspundere de mine), nu m-a deranjat nimeni, mi-au dat toţi pace. Când mă trezesc din senin şi privesc la ceas arată 3 jumătate.  Încep să mă agit, îmi iau bagajele, întreb în stânga şi în dreapta de ce dormeam, de ce nu m-a trezit nimeni să îmi ceară biletul, întreb dacă am trecut de localitatea X (nu îi mai reţin denumirea, nu e foarte comună) localicate unde ar fi trebuit să mă dau jos să iau următorul tren.
   Nu mai am ce face, nu mai am cui să cer explicaţii şi cobor în fugă la prima staţie direct spre  o altă doamnă de la bilete, parcă aceaşi de acum vreo 4 ore. Îi relatez păţania. Ea se uită la mine şi râde. Îmi spune că îi figurează în calculator că biletul meu a mai fost schimbat cam tot pentru acelaşi motiv, că pierdusem celălalt tren. Râdea şi începea să facă pe păsătoarea. Caută în calculator, caută agitată şi ea şi la un moment dat îmi spune să fug să urc în trenul care ajunge în momentele alea în gară că nu stă mult. Să fug repede că e trenul pe care trebuia să îl iau dacă mă dădeam jos la timp. Coincidenţa făcea ca trenul pe care urma să îl schimb cu o oră în urmă să fie fix acel tren. Se pare că am avut şi ceva noroc nu doar neşansă, să nu îi spun altfel.
   Am urcat în tren, mi-am găsit locul parcă nesperat, încă uimit de cum s-au întâmplat toate mi-am promis să nu mai adorm până dimineaţa când ajungeam în Beclean. Nu ştiu cum am făcut dar nu am mai închis un ochi. Ajuns în Beclean am aşteptat trenul, l-am prins, am urcat sus şi direct spre Bistriţa. Am ajuns practic cu acelaşi tren cu care trebuia să ajung dacă nu îl lăsam pe primul să treacă pe lângă mine.
    Nu am mai spus în zilele alea nimănui nimic. Eram prea orgolios să suflu o vorbă. Acu mi-a trecut orgoliul.