E a nu mai ştiu câta oară când trec prin asta. Încercăm să ne spunem ultimele cuvinte şi parcă nu reuşim. Începe tu, te rog să începi tu că orice ai spune nu are nici un efect asupra mea. Îţi voi putea răspunde cu acelaşi sec da, aşa e, putea fi mai bine, e doar vina noastră, acum asta e. Şi mereu când am plecat am zis că e şi vina mea deşi nici nu îmi păsa. Şi mereu mi-am asumat şi mereu am zis că vom rămâne amici şi mereu am avut aceleasi replici încât m-am plictisit şi pe mine. Acum ai lungit tu puţin jocul. Spune-mi tu, aştept! Dar şi tu taci...
Mă uit la tine şi mă întreb a câta oară faci asta. Pari a te descurca foarte bine. În sinea ta poate îţi pasă, deşi nu aşa demult cum îmi areţi mie că îţi pasă. Dar nu vezi că singurul lucru pe care îl aştept e să plec ? Nu mai lungi situaţia spune-mi. De ce taci ?
Parcă şi banca asta rece aşteaptă ceva. Înainte nu încăpeam doi pe ea, ne cuibăream unul în altul, stăteam doar vara, seara pe ea. Acuma e iarnă, sau doar am eu sufletul mai îngheţat decât de obicei. Stă fiecare pe bucata lui, pe colţul lui de bancă şi e lungă, şi nu ne simţim nici măcar respiraţiile, eu nici măcar nu te aud, mă chinui să te aud dar te privesc.
Altădată ţi-aş fi luat palma în mâini să ţi-o încălzesc, tu ai fi vorbit eu aş fi zâmbit şi când aş fi vrut eu te-aş fi sărutat. Că tot timpul era când aş fi vrut eu, acu vreau dar nu e cum vreau eu. Vrei să îmi spui să stau ? Nu mai stau. Vrei să îmi spui să plec ? Tot nu plec. Mai avem timp, am avea nevoie de o clepsidră care să ne cronometreze finalul. Dar ar fi un final cu suişuri şi coborâşuri, am putea întoarce clepsidra să ne mai dăm timp. Nu facem asta, defapt nici nu o privim. Şi acum e sfârşitul, amândoi tragem de el. Şi ciudat că tragem din acelaşi capăt, din acelaşi capăt al ţigării, acea clepsidră ireversibilă a timpului care ne va transforma în doi străini. Mereu vom fi aşa, eu străin în prietenia ta tu o străină apropiată în viaţa mea.
